Editing Openai/690b72ee-3fd4-8012-b95e-dea4c208016b (section)

=== Assistant: Foarte bună întrebare — și de fapt exact aici e nucleul tehnic al haosului din justiția penală românească din ultimii a… ===
Foarte bună întrebare — și de fapt exact aici e nucleul tehnic al haosului din justiția penală românească din ultimii ani.
Răspunsul ține de o succesiune de decizii CCR și de modul în care judecătorii au fost obligați să „interpreteze” vidul de lege.

Hai să-ți explic pas cu pas, simplu, dar riguros 👇

==== În 2018, CCR a spus că articolele din Codul penal care reglementau întreruperea cursului prescripției (art. 155 alin. 1) sunt neconstituționale. ====

👉 Asta însemna că, din acel moment, prescripția nu se mai putea întrerupe.
Cu alte cuvinte, termenul de prescripție curgea neîntrerupt din momentul comiterii faptei.

Exemplu simplu:
Dacă o faptă are termen de prescripție de 8 ani, iar până în 2018 trecuseră 6 ani, instanța mai avea doar 2 ani la dispoziție — indiferent câte acte de urmărire penală se făceau între timp.

==== CCR a cerut Parlamentului să repare articolul. ====
Dar Parlamentul nu a făcut nimic între 2018 și 2022.

Asta a creat un vid legislativ: între 2018 și mai 2022, nu exista nicio bază legală clară pentru întreruperea prescripției.

==== CCR a venit din nou și a spus: ====

: 

Cu alte cuvinte:
👉 Pentru toate faptele comise înainte de 2018 sau anchetate în acea perioadă, prescripția s-a împlinit mai repede decât credeau procurorii.

==== Judecătorii s-au trezit în 2022 cu o situație fără precedent. ====
Unii au interpretat că:
* actele de urmărire penală făcute între 2018–2022 (de ex. o audiere, o ordonanță, o citație) NU mai întrerup prescripția, ➡️ deci termenul s-a împlinit → procesul se închide (prescripție).

Alții au spus că:
* „Bine, dar principiul acta interruptiva tot trebuie aplicat retroactiv cumva, altfel se anulează toată munca Parchetului.” ➡️ deci termenul nu s-a împlinit → condamnare.

Cum nu exista o decizie unitară a Înaltei Curți, fiecare instanță a făcut propriile calcule.

==== Judecătorul de la Curtea de Apel București a considerat că: ====
* pentru unii inculpați, termenul s-a împlinit (în funcție de momentul comiterii faptei și eventualele acte de urmărire penală),
* dar pentru Vlădescu și Costea, prescripția nu se împlinise la data pronunțării.

Adică, a interpretat că în cazul lor a existat o întrerupere validă a termenului — probabil legată de acte procesuale din 2017–2018, exact la granița perioadei critice.

==== Vlădescu și Costea spun acum: ====

: 

Și au dreptate procedural — pentru că legea trebuie aplicată uniform în același caz.
CCR le-a dat voie să conteste asta prin recursul în casație.

==== ➡️ Judecătorul inițial a aplicat un calcul propriu al prescripției, pentru că legea era neclară și Parlamentul nu reparase articolele declarate neconstituționale. ====
➡️ Asta a dus la soluții diferite în același dosar.
➡️ CCR a venit abia în 2025 și a permis inculpaților să conteste aceste diferențe, pentru a restabili egalitatea de tratament.

Vrei să-ți arăt grafic (pe o axă cronologică) cum a curs prescripția între 2014–2025 și unde exact s-au produs „găurile” legislative care au creat haosul? E foarte vizual și clar pentru public.